Sunt o tanara femeie ce traieste singura intr-un oras mare. Stau cu chirie intr-o garsoniera minuscula, am un loc de munca ce ma tine ocupata aproape toata ziua si da traiesc si locuiesc singura, si nu acest lucru nu este o drama.

Nu sunt casatorita, desi am 32 de ani. Nu am o relatie stabila, desi am mai avut. Sunt un om normal, ce traieste o viata normala intr-o lume ce uneori tine mortis sa ma eticheteze drept anormala.

Aparent oamenii ce traiesc singuri sunt anormali. Este ceva in neregula cu tine daca un weekend nu ai chef sa iesi din casa. Ai probleme de relationare, daca din intamplare refuzi politicos o invitatie in oras de la un coleg de munca libidinos...

Cu rudele de la tara care ma intreaba de fiecare data cand ma vad TOT nu te-ai maritat? m-am obisnuit, iar ei s-au obisnuit cu raspunsul meu Tot!, insa nu ma pot obisnui cu privirile pline de compasiune desantata ale colegelor mele de lucru cand le spun ca ma duc acasa la garsoniera mea tacuta.

Trebuie sa recunosc ca uneori chiar mi-am pus problema asta Oare e ceva in neregula cu mine de ma simt ok singura? De ma bucur de cartile mele, de linistea mea, de placerile mele, de momentele mele, de mine? Insa raspunsul a venit extrem de natural. Nu este absolut nimic in neregula cu faptul ca ma simt ok singura. Exista oameni la care tin, amici cu care discut, dar in acelasi timp am si nevoie de spatiu pentru mine, pentru a ma asculta, pentru a ma ingriji si nu este absolut nimic gresit in asta.

Singuratatea este extrem de diferita de insingurare si nu trebuiesc confundate. Da si eu imi doresc un suflet pe care sa il resimt ca acasa, dar cand va veni, va veni, pana atunci ma voi bucura de viata mea doar cu mine in ea. Nu imi voi dispretui zilele doar pentru ca inca nu am avut norocul sa imi gasesc jumatatea de portocala. Iar momentele de insingurare mi-le alin visand, sperand, dorind.

Mi-as dori insa ca oamenii sa nu ii mai blameze pe cei singuri, facandu-i astfel sa devina oarecum complexati de stilul lor de viata.

Si noi traim, si noi zambim, si noi ne bucuram, doar altfel, in maniera noastra de a fi... singuri.