Ma plimb prin Bucuresti in apropiere de Muzeul Literaturii. E foarte cald si ma hotarasc subit sa imi iau o pauza pe o piatra aflata la indemana si la umbra. Imi atrage atentia in fata mea un barbat usor neingrijit care sta in fata statuii lui Nichita Stanescu si il indeamna "vino, iubire!".

Initial ma gandesc ca o fi vreun videoblogger care recita cine stie ce bazaconie ca sa o puna apoi pe youtube. Dar rugamintile din fata bustului lui Nichita continua si oricum nu vad nici un trepied, nici o camera video pe undeva.

Daca nu e videoblogger atunci precis e vreun deranjat iar clinicianul din mine cauta tot felul de explicatii posibile, sunt deja mult mai atenta la felul in care il cheama pe Nichita, ce cuvinte foloseste.

Iar in cele din urma, tocmai cand diagnosticul diferential la care munceam intrase pe o linie dreapta spre cumplita mea dezamagire din tufisurile de langa Nicihta iese o aratare alba, ciufulita, nu mai mare decat o pisica care da fericita din coada, face "ham-ham" si pleaca impreuna cu barbatul care il chema atat de tandru.

Iar Nichita ramane in continuare nemuritor si rece la chemarile unora si altora.

Iar eu imi continui drumul prin canicula...