A vorbi despre mamă, despre rolul ei familiar şi social, este a atinge punctual de căpetenie al vieţii obşteşti, al vieţii de stat, căci familia şi statul burghez este prima celulă a Societăţii, ea se reazămă întreagă pe femee, pe mamă.

Concepţia maternităţii şi a răspunderilor ce-i incumbă, a luat o nouă înfăţişare după războiu, femeia, tovarăşa soţului, împărtăşind greutăţile zilnice, luând partea integrală la lupta pentru existenţă întelege mai bine năzuintele fiilor săi; familia ar trebui deci să capete o mai mare omogenitate, deasupra legăturilor de sânge se făureşte apropierea intelectuală, închegarea unei ideologii de muncă constructivă, de aspiraţii, de realizări la care toţi membri familiei luând parte, ar trebui să fie strânşi legaţi între dânşii.

Adevărul însă este cu totul altul, individualismul care caracterizează viaţa modernă a adus o slăbire a disciplinei familiare; tineretul vijelios ce se ridică are în sânge inoculate virusul bolşevist, căci nu există graniţe pentru anumite stări psihice. Occidentul însuşi este atins de o nevroză specială, care se resfrânge pe întreaga alcătuire a Societătii; totuşi acolo Biserica are o înrâurire covârşitoare, ea menţine sufletele ferecate într-o doctrină ce nu îngăduie destrămarea socială.

Mama în Occident şi-a păstrat prerogativele; ea este încă mentorul familiei, nimeni nu-I discută acest drept dat de Dumnezeu. La noi, în trecut, mama, Domniţa sau ţărancă, a fost geniul bun al neamului. Ea ne-a păstrat fiinţa etnică, ea cu o duioşie fara pereche a menţinut în vicleşugul vremurilor vatra românească. Ea a fost într-adevăr în toată puterea cuvântului, un suflet de acţiune şi n-a încetat a păstra aceiaş insusire, curaj, dibacie, intuitiem iubire nestramutata de neam si tară; spirit de jertfă, ingăduintă.
Pe ea o vedeam in logofeteasa Văcărescu inflăcărând pandurii lui Tudor Vladimirescu, pe ea o găsim in Doamna Marica Brâncoveanu, crud răpusă de păgâni, cu fiii săi la Ţarigrad, pentru credinţa sa nestrămutată către lege şi neam, pe ea o întrupează într-un chip atât de minunat Ilinca, sotia lui Constantin Postelnicu Cantacuzino şi fica lui Radu Şerban Basarab Voevod, care striga când sosise ceasul răzbunării, vrăjmaşilor săi neîmpăcaţi care-I omorâseră soţul: “Iertaţi-i, iertaţi-i nu vrem sânge pentru sânge!” Dar cine a păstrat acestui neam, sub atâtea stăpâniri străine, dulcele său graiu, care de veci ne-au unit pe toţi? Cine ne-a păstrat mândrul nostru port decât bunica cu fuiorul torcând neîncetat şi grăind la colţul vetrez despre craii din poveşti, despre fetele mult frumoase şi vitejii neîntrecuţi? Cine ne-a păstrat în toate colţurile unei ţări sfâşiate timp de veacuri minunatele cusături care sunt astăzi fala noastră? Cine alta decât ţărăncuţa noastră, cea mai mândră dintre toate zînele lumii?

Ceiace caracterizează pe românca de orice treaptă socială, este că dânsa este înainte de toată mamă. Mândria ei sunt copiii. Românul nostru, cu tovarăşa sa, răspunde de obiceiu străinului care îi întreabă: “Da, Domnule, sunt bogat, am 7 copii”!

În nici o ţară legătura dintre mamă şi fiii săi nu este mai strânsă, decât la noi. Legendele şi poeziile noastre cele mai duioase sunt acelea ce cântă iubirea de mamă.

Care din vestiţii scriitori a găsit cuvinte mai calde pentrz a cânta durerea unei mame, decât marele nostru Alecsandri?

“Înşiră-te mărgărite,
Pe lungi fire aurite,
Pân' ce dorul bietei mame,
Va 'nceta de-a plânge în lume”.

În Biserica noastră la Vinerea mare, la răstignirea Domnului, strigătul îndurerat al Mamei stârneşte un fior în toate inimile: “Fiul meu iubit”! Acest strigăt este expresia sentimentului ce domneşte în inima femeii române. Dacă s-ar tipări miile de scrisori de pe front ale ostaşilor noştri, s-ar vedea că tot gândul li se îndreaptă către mama lor, pe care o slăviau în ceasul de bucurie şi pe care o chemau necontenit în zilele de griji şi de dureri.

În lungile nopţi de veghe straja din tranşee, rănitul scuturat de fiori în patul de spital, cu toţii şopteau în ceasurile de chinuri:

“O mamă, dulce mamă,
Din negura de vremi
Pe freamătul de frunze,
La tine tu mă chemi”.

Şi câţi dintre aceşti eroi nu şi-au dat obştescu sfârşit având pe buze acest cuvânt duios de “mama”, cel dintâiu cuvânt grăit de pruncul care abia îngâna în leagăn.

Acum însă, maica română trece printr-o criză gravă de conştiinţă. În faţa revoluţiei morale care a isvorât din răsboiu, toate criteriile prăbuşindu-se, mama română a rămas uluită, nu mai ştie bine pe ce drum să apuce, cârma de conducere a familiei i-a scăpat; surprinsă vede aşezându-se la căminul ei o lume nouă, al cărui barnarism o înspăimântă, însă nu luptă îndestul în contra lui şi urmează docilă sau inconştientă pe copiii săi, care dela 12 ani impun voinţa lor, sunt micii tirani care ştiu doar cu asprime să judece pe părinţii lor. Rolurile s-au răsturnat; maica îşi urmează fiica, care de multe ori o dojeneşte. O domnişoară pe care o cunosc spunea: “Biata mama, nu are voinţă, face ce vrem, ce poruncim noi”!

Mama la noi nu are decât un singur scop, copiii săi să ajungă să capete averi, onoruri, să se creadă fericiţi. Dar cum se dobândeşte această fericire? Prin ce lipsă de demnitate, prin făţărnicie, prin mijloace nepermise? Puţin importă.

Mama, iubindu-şi copiii, de cele mai multe ori fără discernământ, îi lasă să facă ce vor, caută a-i ocroti când greşesc. La Ministerul de Instrucţie sunt numai mame care cer revizuirea examenelor la care au căzut copiii lor.

Familia de astăzi este o alcătuire şubredă, tata munceşte sau petrece, toată ziua este afară de cămin; se ocupă prea puţin de copiii săi. Mama îi răsfaţă, îi mângâie, caută să-şi potrivrască viaţa după gustul lor, nimeni nu mai conduce această turmăunde fiecare face ce vrea. Suflete goale care se sbat în pustiu; strada, cinematograful, bodegile, petreceri cu înstrăinaţii; acestea sunt manifestaţiuni deşarte, care duc la descompunerea Societăţii.

S-ar putea oare ca în ceasul când cerem vot obştesc, drepturile civile şi politice să nu îndeplinim prma noastră datorie, aceea de a păstra toată autoritatea asupra acelora căror le-am dat viaţă? Destrăbălarea generală familială, socială, politică vine din lipsa de organizare a societăţii, din lipsa de voinţă neînfrântă a mamei române. Criza şcolară care atinge sănătatea morală şi fizicăa copiilor noştri provine din indiferenţa părinţilor. Ei sunt primii pedagogi. Ei, părinţii, trebue să urmărească programele şcolare, desvoltarea etică a fiilor lor, mediul în care se perindă, fiinţa lor gingaşă, prietenii ce au mentalitatea şi caracterul profesorilor.

Părintele au a alege duhovnicul ce-i va dirigui din punct de vedere religios. Ei au a veghea zi şi noapte asupra acestui odor scump, copilul care nu a cerut să vie pe lume şi căruia îi datorăm nu numai îngrijire fizică, dar şi ocrotire şi întărire morală. O mamă care crede că şi.a împlinit rostul, având un copil, îngrijindu-l când este mic, pe urmă dându-l la şcoală şi lăsând profesorilor toată grija de a plămădi structura lui intelectuală, mulţumindu-se a-l răsfăţa când vine acasă, aceasta nu este o adevărată mamă, nu a înţeles taina ce însoţeşte cel mai sfânt apostolat. Scopul vieţii nu este a fi fericit, ci a îndeplini datoria şi rostul ce-l ai pe pământ. O mamă, care urmăreşte numai gândul de a îmbrăca pe copiii săi în mantia aşa zisă a fericirei, desigur că-i va nenoroci, căci nu el dă hrană spirituală, singura putere de apărare în ceasurile de restrişte. La temelia educaţiei trebue să fie înţelegerea filosofică a vieţii. Filosoful francez spunea:

“Faire comprendre à la jeuneuse le sens profond de la vie, voilà l'essentiel”.

O şcoală care nu desvoltă spiritul de analiză, de auto-critică, de sinteză, o şcoală care ocoleşte adevărurile eterne şi nu impune reculegere, nu învaţă a reflecta asupra marilor probleme de conştiinţă, o atare şcoală va produce aşa-zişii intelectuali, fără intelectualitate.