Cu câteva zile în urmă, o cunoştinţă, m-a rugat plângând să accept să fiu martoră în procesul de divorţ intentat soţului ei. Ce poţi spune în astfel de cazuri?! Mda…

De atunci, însă, am început să analizez ce şi cât cunosc eu din viaţa acestui cuplu, pentru a fi un martor “demn”. Concluzia este una: nu-i cunosc deloc! O ştiu pe ea, am vorbit de câteva ori în prezenţa unor prieteni comuni, apoi i-am mai văzut împreună, foarte fericiţi şi foarte îndrăgostiţi. E drept, cu ceva timp în urmă, dar nu foarte mult…

Ceea ce mi-a atras atenţia la ea, pe lângă durere şi furie, era prea multă stânjeneală în atitudine. Mi-a povestit cu lux de amănunte cum o priveşte lumea, familia (care până la ea nu a înregistrat o astfel de ruşine), colegii de service, etc., etc. A rostit de câteva zeci de ori cuvântul “divorţ”, era şi contextul de aşa natură, însă în felul în care îl rostea mi-am dat seama ce cuvânt odios este. Sună rău, din pricina “i”-ului, “r”-ului şi “ţ”-ului. E un cuvânt care zgârâie nu doar sufletul, ci şi timpanul. Iar, faptul că eşti pus într-o situaţie anunţată de un cuvânt agresiv, te conduce la o stare de spirit similară.
Şi eu am divorţat, dar de comun acord şi fără lamentări dramatice. În urma divorţului nu am simţit o schimbare radicală a vieţii, pentru că ea s-a schimbat încet şi sigur în forma autentificată de judecător. Am intrat alături de cineva în joc, care s-a pierdut, în timp de mine, dar care după divorţ, m-a căutat mai mult decât în timpul căsniciei... Culmea!

Suferi în urma unui divorţ când intri într-o relaţie cu aşteptări exagerate, şi mai ales când aşteptările îl vizează doar pe partener, ca şi cum tu nu ai fi tot în acelaşi film, sau în aceeaşi “corabie” cum e o frumoasă expresie care ilustrează bunul mers al echipei. Suferi în urma unui divorţ, pe lângă faptul, că trebuie să pronunţi foarte des acest cuvânt, atunci când intri ca personaj modern într-un ambient instituţional cu nuanţe medievale. Suferi în urma unui divorţ, când ai un orgoliu mult mai mare decât dragostea ce o poţi oferi.

Şi cum spuneam la început, cu câteva zile în urmă, o cunoştinţă, m-a rugat plângând să accept să fiu martoră în procesul de divorţ intentat soţului ei, practic să accept rolul de arbitru într-un joc căruia nu eu i-am făcut regulile. În timp ce îi ascultam povestea a sunat telefonul. Fostul soţ s-a gândit să întrebe: Ce mai faci, dragostea mea?