Dogma inferiorităţii femeii datează de mult timp şi nu reprezintă o noutate pentru nimeni. Părinţii Bisericii, din care Sfântul Augustin, Toma D'Aquino, precum şi exegeţii Bibliei au afirmat-o dintotdeauna.

Catolici sau protestanţi, teologii Renaşterii i-ai urmat cu fidelitate. Geneza afirmă că Dumnezeu l-a creat pe Adam după înfăţişarea sa: “După chipul său, bărbat şi femeie, i-a facut”. Dar creearea Evei, dupa episodul adamic, îl determină pe sfântul Pavel, primul misogin creştin oficial, sa declare în primul capitol cătrea Corinteni: “Bărbatul este chipul şi fala lui Dumnezeu, iar femeia este fala bărbatului. Nu bărbatul este cel care a fost creat pentru femeie, ci femeia pentru bărbat” (XI, 1-16)

Nimeni nu are ştiinţă dacă în paradis, înainte de cădere, Eva era egală cu Adam, însă, majoritatea teologilor, presupunând că Dumnezeu a facut-o mai mică şi mai tânără decât Adam, nu ezită să se pronunţe în favoarea superiorităţii masculine, încă de la originea umanităţii. Istoria începe, aşadar, cu o speculaţie puerilă, care a dinamitat startul de pe poziţii egale dintre femeie şi bărbat, în prejudiciul femeii. Iar sfântul Pavel, într-un execs de zel, legiferează în aceşti termeni: “Femeile să fie supuse bărbatului, lor ca lui Dumnezeu: într-adevăr, bărbatul este capul femeii aşa cum Hristos este capul Bisericii. Or, Biserica se supune lui Hristos; femeile trebuie, aşadar, în acelaşi mod, să se supună întrutotul bărbaţilor lor”.
(Scris. V, 22-24)

Opinia curentă în mediile ecleziastice este că supunerea femeii faţă de bărbat există dinaintea păcatului. Pe vremea aceea, aceasta fiind voluntară şi naturală, în timp ce, după căderea din paradis, a devenit impusă şi apăsătoare.
Vinovăţia care apasă cel mai greu asupra femeii constă în faptul că Biblia o face pe Eva responsabilă pentru păcatul venit în această lume. Responsabilitatea ei în greşeală este considerată mai mare decât cea a lui Adam. Cuplul alungat din paradis va fi constrâns să muncească pentru a-şi asigura traiul. Dar Eva se va vedea supusă unor pedepse suplimentare: durerile facerii, supunerea faţă de bărbat şi tristeţe.
Credinţa în slăbiciunea sa naturală, care o predispune la rău, face din ea un mesager al lui Satana, “sufletul diavolului”, un abis al perzaniei. Căci, identificată cu senzualitatea, ea îi atrage pe bărbaţi la desfrâu. Sexualitatea fiind păcatul prin excelenţă în ochii primilor creştini, preamărirea virginităţii şi a castităţii care “populează tărâmurile paradisiace” contribuie la accentuarea misoginismului lor. Căsătoria te deprinde cu voluptatea şi te îndepărtează de la contemplarea lui Dumnezeu.

Antifeminismul agresiv al secolelor al XIV-lea, al XV-lea şi al XVI-lea se află totuşi în contradicţie cu litera şi spiritul Evangheliei.

Învăţătura lui Hristos, total novatoare (chiar şi discipolii săi au fost şocaţi), implică egalitatea dintre bărbat şi femeie, căsătoria făcând din ei o singură fiinţă. Iisus le considera pe păcătoasele cele mai demne de dispreţ, prostituate şi neveste adultere, nişte persoane deosebite. S-a înconjurat de femei, care I s-au alăturat în opera de propovăduire şi I-au rămas fidele până la moarte, în vreme ce discipolii săi, cu excepţia lui Ioan, L-au abandonat. Tot ele au fost primele martore ale învierii sale... dar contextul social în care s-a răspândit creştinismul s-a împotrivit învăţăturii evanghelice care afirma egala demnitate a bărbatului şi a femeii. Tradiţia iudaică şi greco-latină plasează soţia într-o poziţie de subordonare. Sfântul Pavel, cetăţean roman şi fiul unui fariseu, se afla sub influenţa mediului său şi timpului său, atunci când cerea supunerea soţiei faţă de soţul său şi obligaţia femeilor de a veni la Biserică cu capul acoperit în semn de supunere, fiind primul care a impus purtarea vălului. Lucru care a fost cerut şi de Calvin, la rândul său, adăugând că o femeie cheală este monstruoasă, dar că podoaba capilară feminină, dacă este frumoasă, trezeşte la bărbaţi gânduri voluptoase.

Sfântul Pavel interzice şi el femeilor să ia cuvântul la adunări (“să se supună, aşa cum legea însăşi o cere”), să ţină o slujbă în biserică, să-l instruiască şi să-l conducă pe bărbat (I, Co XIV, 34-35). Cuvintele seducătoare ale Evei nu l-au împins pe Adam la păcat? Exclusă din administrarea vieţii spirituale a Bisericii şi din funcţiile rituale, femeia nu poate, nici să exercite propovăduirea, nici să slujească, nici să-l asculte pe un credincios în confesional, nici să-i administreze taine – moaşa poate totuşi, în lipsa unui preot, să-i dea taina botezului unui nou născut, aflat în pericol de moarte.

Puterea exercitată de stareţe nu a fost decât o putere temporală, acordată prin procură, iar figurile biblice de “femei puternice” sunt cu atât mai demne de admiraţie cu cât triumfă asupra slăbiciunii fireşti a sexului lor...

Civilizaţia creştină, care pătrunde în toate reprezentările mentale şi sociale ale Renaşterii, a impus imaginea femeii ispititoare şi corupătoare. Din Evul Mediu, intelectualii şi scriitorii sunt, în marea lor majoritate clerici celibatari cărora feminitatea le inspiră, cu atât mai mare dispreţ şi teamă, cu cât sunt constrânşi la castitate şi cu cât frustrarea lor sexuală se transformă cu uşurinţă în ură. Literatura satirică ca şi literatura monastică, care se dezlănţuie împotriva femeii şi a căsătoriei, stau mărturie. Intenţia lor de a se folosi de dogmele religioase pentru a justifica inferioritatea sexului feminin este, aşadar, foarte puternică. Atunci când Reforma acordă femeilor ca şi bărbaţilor dreptul de a citi şi a comenta Biblia, teologii catolici au fost indignaţi.

Femeia nu este egală cu bărbatul, nimeni nu contestă, dar dacă această inegalitate între sexe este universal recunoscută în viaţa oamenilor, ea este, oare, valabilă şi în lumea de dincolo?

Bibliografie:
1. Eva în oglindă: viaţa femeii în Renaştere/ Madeleine Lazard; trad. de Adriana Mitu. Bucureşti: Saeculum I.O., 2007
2.Femeia în istoria Europei: din Evul Mediu până în zilele noastre/ Gisela Bock: trad. de M. C. Bărbulescu. Iaşi: Polirom, 2002