Acest cântec îmi aminteşte de tatăl meu, care demult, într-un septembrie mult mai blând decât cel de acum, mi-a fredonat prima dată melodia.
Parcul în care ne plimbam s-a transformat într-o sală vegetală de bal pentru că noi doi dansam în mijlocul unui vârtej de frunze de aur...
Azi, fredonez în gând pentru el, fără el şi mă las cuprinsă de un singur vârtej, cel al dorului care nu trece Dincolo.