Dimineata fac naveta catre un loc, seara fac naveta de la acel loc catre casa.

Acel loc acum este in criza, iar criza a pus stapanire pe absolut orice: calitatea oamenilor, respectul, toate reactiile si deciziile sunt dominate de spectrul terifiant al crizei. Ca si numar de angajati am ramas 40% din cati eram, dar facem aceleasi task-uri... nu mi-a placut niciodata excesiv aici dar acum il urasc.

Ma deranjeaza ca fac asa de multe lucruri incat nu am cum sa imi adun gandurile, imi petrec cele 9 ore intr-un iures continuu in care trebuie sa rezolv aia si aia, trebuie sa dau multe raspunsuri, nu apuc sa respir si nimanui nu ii pasa de munca mea, tot ce aud este ca se poate mai mult, mai bine, Mobilizarea! Compania e in criza! Compania care iti da de mancare, cea care te tine in viata!

Si partea trista exact aceasta este... ca depind de salariul de aici, ca nu imi gasesc alt job... ca sunt nevoita sa strang din dinti si sa zambesc si sa robotesc. Imi spune o prietena draga Asa e cand te maturizezi... Ai Doamne sper ca nu! Ca acush sting lumina.

Fac pana la munca trei ore dus- intors, stau aici 9 ore, chiar si cunsotintele mele elementare de matematica imi spun ca 12 ore e cam multicel asa... Acasa sunt franta, stoarsa ca o lamaie, nu mai apuc sa fac nimic si imi traiesc gandurile in ce as fi facut daca... Plus ca devin nesuferita si obsesiva...

Ma gandesc, ce ironie stupida! Muncim ca sa avem bani sa traim, dar astfel ne ratam viata. Muncesc ca sa mananc sa am energie sa produc pentru corporatie, caci timp si suflu nu imi mai raman pentru mine.

Nu imi place persoana care sunt cu ei, nu imi place cine devin cand sunt aici, nu ma mai recunosc...

Aerul conditionat de depozit cu tubulaturi uriase ma exaspereaza si imi ingheata urechile zi de zi. Forfota din jur si strigatele (open-office, adica) ma ametesc de nu mai stiu la cine sa ascult mai intai... la unul dintre cele trei telefoane care suna alternativ sau la ei... Si ce e iritant este ca nu e vina lor. Nu ma pot ridica de pe scaun si sa tip You idiots!, nu am de ce, nu am cum, caci cheia e la mine, daca vreau pot pleca oricand, ei chiar ar fi multumiti de reducerea de buget. Dar mie imi e frica sa plec caci nu stiu daca voi gasi suficient de repede un alt stapan de robotzei... care sa stea cu biciul pe mine E timpul meu, eu te platesc: Produce!

Dramatica ziceti?!? Dap sunt perfect de acord, sunt dramatica si lasha dar macar asa, prin scris, mai eliberez si eu din frustrarile acestea care stau sa imi sparga pieptul si sa imi dea lacrimile.

Nu asta e viata pe care o vreau, nu vreau sa imi petrec 12 ore din zi doar jinduind la ceea ce ador sa fac..., nu vreau sa renunt mereu al ceea ce imi place caci trebuie sa fac aia, si aia, si aia. Nu vreau sa accept sa fiu tratata urat doar pentru ca nu am de ales, vorba vine nu am de ales, caci mereu avem de ales, intelegeti voi. Am obosit sa ma simt vinovata ca nu fac tot ce as putea face, dar sa refuz sa fac acel lucru caci devin nedreapta fata de mine. Am obosit sa fac tumbe, sa stau in maini si cap, sa ma dau cu capul de pereti incercand sa aflu ceva, sa finalizez un task, sa rezolv o problema... bleah!

Stiu ca este doar un job, dar in momentul in care imi mananca 12 ore din zi, in momentul in care trebuie sa ma scobor in mlastini intunecoase ale respectului de sine ca sa il pot face, in momentul in care nu mai am energia sa fac ce mi-as dori si eu sa fac... atunci lucrurile deja devin personale.

Oi Doamne abia astept sa o termin! Pe ea, pe situatie adica. :)