Ieri dimineata cand mergeam eu agale impinsa de multimea ce tocmai se scurgea din metroul ajuns la Unirea, observ surprinsa niste domni in uniforme albastre care ne ghidau ca pe vite spre alta poarta de gradina: Nu aveti voie pe aici! Pe la suprafata!

Noi aia multi, noi aia nedumeriti, plebea si vulgul navetist nu ne prindeam ce se intampla si ne uitam unii la altii neintelegand ce ar trebui sa facem. Eram ca niste mici robotzei opriti din calea lor automata, care odata rupti din rutina, se pierd si nu mai stiu ce curs de actiune sa urmeze.

Cand pricepem ca domnii in albastru nu vor si nu vor sa ne lase sa trecem prin pasaj, privim cu jind si dezamagire in urma si ne indreptam fara chef spre suprafata. Nu e tocmai o placere sa trebuiasca sa faci o plimbare involuntara prin aglomeratie la ore asa matinale.

Eu merg topaind in urma oamenilor si ma simt ca facand parte dintr-un grup de excursionisti. Ma gandesc si un gand amuzant imi trece prin cap: Suntem ca niste furnici ce au iesit in mod organizat din musuroi si dupa o calatorie compacta de cateva zeci de metri intra din nou sperioasa sub pamant. Intru la metrou, il iau etc.

Seara, tinand minte ceea ce s-a intamplat de dimineata, decid sa imi schimb ruta, nu mai merg pe la Unirea ci pe la Victoriei, asa evit plimbarea involuntara a furnicutelor. Proasta idee! Ca si mine si ceilalti navetisti au recurs la aceeasi solutie si evident la Victoriei este omor. Stau la coada sa merg, stau la coada sa cobor scarile, ma lipesc si eu de o scara strategic, caci ma gandesc ca acolo nu prea au loc oamenii asa ca vom fi mai putini in dreptul usii.

Cand am ajuns trecusera 3min si un pic de la ultimul metrou, iar pe peron deja erau ceva oameni ingramaditi, caci deh acum evitam cu totii in mod organizat Unirea. Dar ce sa vezi, ce sa vezi, am stat acolo peste 10 minute. Pe magistrala cealalta au mai venit doua metrouri care la randul lor au deversat puhoi de lume ce vroia sa mearga pe ruta de Dristor.

Ajunsesem la un moment dat de nu se mai putea sta pe peron, iar oamenii asteptau pe scara sa se mai elibereze cumva sa ajunga si ei mai aproape de acel metrou ipotetic si himeric.

Stand acolo fara aer, sufocata si fiarta, inghesuita incep sa am fantezii cum ma ratzoiesc la cineva de la Metrorex: Sunteti prosti?!? Stiati ca multi oameni vor veni pe aici nu puteati sa faceti in asa fel incat sa vine metrourile la timp?!? Ca mai devreme nu zic ca deja intru in domeniul fantasticului! Si ma vedeam eu pe mine cum ma certam cu domnul incapabil si inept de la Metrorex si cum razbunam lipsa lor de interes si umanitate pentru publicul platitor si calator.

Intr-un final dramatic a venit si metroul, m-am indesat si eu cum am putut, iar apoi, tarziu, cand am ajuns acasa, mi-am trantit geanta si am bodoganit nemultumita: Urasc naveta!